Home » CUGETĂRI CULINARE, HOT, VIAȚA ÎN DUBLIN, VIATA IN RESTAURANT

Viata in restaurant (7): Prin mintea unui chef in devenire

Bere. Bere nefiltrata. Rece. Aproape de inghet. O jumatate de pahar mare se duce in 5 minute, din 3-4 saruturi tandre cu obiectul sticlos, rece dar cu suflet cald. Asa vine cheful de scris. Cu alcoolul vaslind agale prin venele energizate dupa o zi de munca. O perfuzie de bine, conectata la trupu-mi. In fundal, Food Network, pe TV.

Vorbind de TV, o emisiune cu cheful francez Raymond Blanc, unul din marii mei favoriti, despre revenirea acasa, in Franta natala, in casa mamei lui care are 80 si ceva de ani, ma asteapta inregistrata. De-abia astept sa o vad, dar o s-o vad in weekend, cand munca nu e in mintea mea.

Si ma apuc de scris.

“- Sunteti de mult in Dublin? De unde sunteti?

Ii intreb dorind sa largesc discutia, cam la o ora dupa ce au intrat in restaurantul in care lucrez. Vin des, cred ca in fiecare saptamana avem macar 3-4. Uneori vin in grupuri mari, de 8 sau 10 sau 15 persoane. Petreceri, aniversari.

8 acum, in seara asta. Romani, despre ei vorbesc.

A fost ziua lui “Costel”, pe care l-am intalnit prima oara in caietul de rezervari la ora 5, cand am ajuns la munca. “Mr.Costel” + un numar de telefon. Am zambit atunci si le-am spus colegilor asiatici ca vom avea un party romanesc. “De unde stii?”. “Oh, Costel e doar in limba romana. Doar“.

“Costel” e Romania. E simplu. Si sufletul mi s-a incalzit cand am vazut numele, scris cu pasta albastra pe foaia alba.

Mi se raspunde.

De vreo 5 ani.

Ii intreb direct de unde sunt, desi accentul lor moldovenesc e mai real decat apa naturala pusa in gura pentru a stinge setea. Poate sunt curios doar din ce zona a Moldovei sunt.

Din Bacau. Cu totii.

Si vorbim. Cei 8 adulti sunt insotiti de o fetita mica, mica de tot. Mica de doar cateva saptamani. Nascuta pe 13 ianuarie. “Desi trebuia sa vina pe 19“, imi zice maica-sa, o femeie la 30 si un pic de ani, cu chipul muncit, mama pentru prima oara. Mogaldeata are ochii inchisi si fie doarme, fie urla (si mama ei ii da imediat un imens san la supt), fie sta cumintica in hainele-i roz. Prima ei iesire la restaurant.

Vorbim despre locuri de munca, despre nasteri si locuinte, despre cartiere si viata. Vorbim intre noi si e bine. Colegii filipinezi si thailandezi se uita fermecati la cuvintele ciudate ce ne ies banal din gura.

Acum vreo 4-5 luni, era o seara de marti, am tinut minte, era liniste in restaurant. Doar 5-6 clienti la alte mese. Deodata, intra un cuplu. Ea si el, adica. 40 de ani. Ii recunosc, desi nu i-am vazut niciodata. Romani. Sunt ocupat, asa ca Jun, colegul meu mai matur, filipinez, are grija de ei. Jun mereu intreaba pe toata lumea care de unde este, ce face, si tot asa. Aud discutia lor si romanii ii zic lui Jun: “We are from Brazil. Very far!” (Suntem din Brazilia. Foarte departe)”.

Ma blochez un moment si nu-mi vine sa cred. I-am auzit doar mai devreme vorbind in romaneste, intre ei. Nu sunt nebun. De ce mint, de ce ar minti? Chiar daca ar avea motive, sau de ascuns ceva, nu sunt intr-o sectie de Politie, sunt intr-un local.

Pentru a nu-i pune in dificultate, nu intru in discutie cu ei. Desi voiam sa-i salut, sa schimbam macar vorbe de complezenta, cum fac cu mare bucurie de fiecare daca cand romanii imi calca pragul. In fine, o simpla poveste. Altfel.

Daca in seara asta am avut un grup de bacauani, mai demult am avut un party de 20 de romani din care jumatate erau din Ardeal (Bistrita), jumatate din Bucuresti (foarte rara prezenta bucurestenilor in Dublin, oricum).

Cei mai dragi imi sunt insa un grup de suceveni. Vreo 10-12, au venit deja de 3-4 ori in ultimul an. Unii dintre ei lucreaza intr-un alt restaurant, asa ca acum avem ce vorbi cand vin in localul nostru. Doi frati, Alex si Doru, sunt chiar chefi. Alti doi dintre ei, Marius si Daniel, sunt chelneri. Penultima oara au facut un chef atat de mare si s-au simtit atat de bine incat au lasat impreuna 100 de euro bacsis. Pentru un grup de 10 oameni e enorm. Deobicei grupurile de 10 oameni lasa cam 20 de euro, maximum. Nu banii conteaza, conteaza altceva. Va spun doar sumele din pura informatie si pentru comparatie. Defect profesional de jurnalist.

Stiti ceva? Cei care locuim de mult timp in strainatate stim asta, cei care locuiti in Romania, acum aflati. Aveti cuvantul meu ca e real. Stiti ce usor, cat de usor, ajungem sa ne depistam unii pe altii, noi, romanii, sa ne “vedem”, sa ne simtim, atunci cand ne vedem? Parca e incredibil, desi nu e, explicatia e perfect genetica si naturala. Ne recunoastem la cum aratam, ne recunoastem la cum ne miscam si cum suntem imbracati, ne recunoastem la cum ne privim, ne recunoastem la ce expresii au fetele noastre. Marea majoritate posomorate, dar e un adevar acceptat de putini. Fara sa avem neaparat un necaz sau o suferinta, dar asta e chipul romanului, in general. Posomorat, cand tace, cand merge singur pe strada, cand e el cu ale lui. Posomorat. E un mare adevar pe care eu il stiu.

Ce vreau sa spun este ca aproape 100% dintre romanii care au calcat pragul localului in care lucrez au dat semne de mari oameni. Chiar daca unii nu au studii superioare sau alte scoli. Chiar daca au locuit intr-o comuna din inima Iasiului sau a Salajului si se pisau la 30 de metri de casa, in fundul curtii. Chiar daca vin din zonele bune ale Bucurestiului, Constantei sau Timisoarei.

O singura data am vazut un caz oarecum negativ. Doua romance, in jur de 30 de ani, intens machiate si aranjate, extrem de volubile si topaitoare. Urate foc la chip – cu curaj si fara jena apar acum aceste cuvinte sub ochii vostri. Una dintre ele vorbea la mobil. Vulgar si complet pe inteles. Era prostituata. Probabil si prietena ei. Cea care vorbea la telefon nu avea sutien pe sub rochia subtire, iar sfarcurile tari (insurubate bine pe sanii rotunzi si frumosi), care ar fi fost perfect ademenitoare pentru ochii mei daca o alta purtatoare i-ar fi detinut, sfidau restaurantul.

Dar astfel de cazuri sunt foarte, foarte rare.

E ceva insa important cu romanii astia intens majoritari de buni. E modestie, e bucuria intalnirii cu alti romani, desi suntem vreo 12-15.000, inca, doar in Dublin. E dialog. E o stare de bine. E familiaritate.

Normal, fiecare are problemele lui si poate fiecare are propriile lucruri negative. Cu totii le avem, asta trebuie sa invatam cand ii criticam pe cei din jurul nostru si ne credem superiori. Sau mai buni. Sau mai drepti. Sau mai invatati. Sau mai cu capul pe umeri. Cacat!

E mai mult de 2 noaptea. Azi am ajuns mai devreme acasa, Costel si prietenii lui, desi ramasi singurii clienti la un moment dat, au plecat pe la 11 jumate, asa ca pe la 12 si un pic am fost deja acasa, dupa ce-am lasat-o pe chelnerita Kim in drum. Berea s-a terminat demult, si, usor usor, efectul ei se duce, semn ca trebuie sa inchid acest text cat mai rapid. Precum Cenusareasa si ceasul fix. Si pantofii. Sau pantoful. Cum mama ma-sii era?

——————————————————————–

Acest website are si o PAGINA DE FACEBOOK (click aici pentru "Like") in care vei intalni mult mai multe informatii decat cele publicate aici: postari aproape zilnice, poze din bucataria mea, de la locul meu de munca, precum si concursuri sau informatii utile.


8 comentarii »

  1. Colegii tai ascultau vrajiti conversatia in romana pe care nu o intelegeau pentru ca limba noastra este o limba muzicala , facuta pentru teatru si poezie .Au observat lucrul acesta oameni mari . E unul din motivele care ma fac sa sper ca ne vom ridica din starea jalnica in care ne complacem .

  2. Salve Cristi! Cat se poate de REAL si ROMANESC! Inca o data Felicitari! Toate cele bune!!!

  3. Multumesc mult, toate bune!

  4. Si ce daca l-am citit? Lectura a fost la fel de placuta.

  5. Si iar nu am ajuns in Dublin. Cel putin stiu sigur ca cei 2, 40+, asa-zisi “du Braziu” nu suntem noi. 🙂
    Slainte!

  6. @Dia – multumesc mult, te pup!
    @Emiru – stii bine ca te astept ;).

  7. Ooo chef in devenire dar priceput. Va admir foarte frumos

  8. nu imi dau seama de ce ai scris acest articol . ar putea fi mai multe motive … hehehe
    pot sa spun ca experienta mea nu a fost la fel, eu am vazut si simtit altfel romanii cu care m-am intalnit prin locuri indepartate (nu toti desigur dar multi dintre ei). iar daca tie iti pica bine astfel de intalniri e un lucru bun si stiu sigur ca te ajuta.

Mi-ar face plăcere să comentezi articolul.

Te poți și abona la comentarii prin RSS.

Poți folosi următoarele taguri:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>