Cristi Roman 15 July 2010 HOT, INTERVIURI 8,292 views 11 Comentarii Trimite pe mail

Metropotam e unul dintre cele mai cunoscute siteuri dedicate entertainmentului bucurestean, e un site care mie imi place foarte mult si pe care l-am citit de la inceput, in special gratie pasiunii mele: restaurantele. Si pe care comentez des, evident, la subsolul cronicilor de restaurante . I-am criticat, i-am laudat, m-au injurat ( ), dar cred ca suntem prieteni, chiar daca nu ne cunoastem. Asa ca astazi m-am gandit sa vi-i aduc in fata pe Cristina Foarfa (careia ii multumesc pentru ca a facilitat dialogul cu tot grupul), Cristina Petrescu, Irina Achim, Gina Zgubea si pe Gruia Dragomir. Pe scurt, oamenii care scriu cronicile de localuri de la Metropotam.ro.

- Ce inseamna critica de restaurante acum, in Bucuresti/Romania? E o institutie dezvoltata?

Irina Achim: O institutie dezvoltata asa cum sunt majoritatea institutiilor de la noi, un mecanism bazat pe prietenii, relatii si asteptari din partea “cronicarilor”. Cea mai mare bucurie a “specialistilor” din domeniu este atunci cand nu trebuie sa plateasca pentru ce au consumat. Deci da, se poate numi o institutie pentru ca se practica, dar la modul superficial si deloc veridic si onest. In fond si la urma urmei, e a win-win situation: jurnalistii nu scot bani din buzunarul companiei iar carciumarii se aleg cu o cronica pozitiva. Plus ca multe dintre cronici se bazeaza si pe interviuri cu managerul restaurantului si pe sedinte foto complexe, ceea ce fura din intelesul nativ al cronicii.

Cristina Petrescu: Nu, sub nici o forma. Sunt atat de putini cei care o fac, si toti dupa manualul si regulile lor. Nu exista nici o “autoritate” in materie, al carei cuvant sa fie litera de lege. Pe de alta parte, nici serviciile nu sunt de o natura constanta, care sa permita unei cronici de restaurant sa aiba “permanenta”. Nici macar nu avem o competitie oficiala, niste premii anuale care sa rasplateasca intr-adevar cele mai tari locuri, cei mai buni bucatari, cei mai priceputi carciumari.

Gruia Dragomir: Nu este o institutie dezvoltata, cel putin nu in sensul in care este in afara, unde o cronica negativa de la o “institutie” in domeniu poate inchide o carciuma. In Ro “critica” de restaurante se face pe ciorbe, cel putin in revistele glossy, unde nu o sa citesti o cronica negativa la un restaurant chiar daca o merita, pentru ca totul este pregatit dinainte – practic, cronica de restaurant este servita de patronul carciumii, la pachet cu ciorba…

- Care a fost prima critica de local pe care ati facut-o, fiecare? Mai tineti minte momentul si intamplarile din jurul ei?

Irina Achim: prima critica de restaurant de la metropotam.ro a fost pentru restaurantul cu specific rusesc “Rasputin House” . Era prima oara cand eram singura intr-un restaurant, cu laptopul in fata, cu aparatul foto in geanta si speriata sa nu mi se afle adevarata identitate. A trebuit sa cer voie sa fac poze in restaurant pentru ca chelenerii tot roiau in jurul meu (era cam gol localul) plus ca eram singura si nu puteam sa folosesc scuza: “le fac poze prietenilor”. Din acel moment, chelnerii au fost numai lapte si miere (nu ca inainte fusesera badarani) si tot incercau sa ma traga de limba si sa afle daca o sa scriu de bine. De atunci, incerc sa nu mai fiu ciudata singura din restaurante, dar nu-mi iese chiar tot timpul asa ca ma mai duc cu circul prin oras.

Cristina Petrescu: cred ca a fost Four Seasons, acum vreo 4 ani. Imi amintesc ca proprietarul era acolo (a fost una din putinele dati cand am anuntat intentiile) si a fost foarte magulit de faptul ca cineva voia sa faca o “cronica” de restaurant, ne-a povestit cate in luna si in stele despre bucatarie, ingrediente, personal…

Gina Zgubea: Primul restaurant vizitat in “interes de serviciu” a fost Nan Jing, prin 2006, daca tin bine minte. Fusesem si inainte acolo, imi placeau mancarea si serviciile, am zis ca as putea sa-mi incep aventurile de cronicar acolo. Am mancat, am notat preturi, detalii despre servicii si cand a venit vorba sa fac poze, am cerut voie si mi s-a cerut sa revin pentru o discutie cu managerul sau seful de sala. Am zis ca c’est fini si va trebui sa merg in alta parte pentru cronica, dar totul s-a rezolvat pana la urma.

Gruia Dragomir: La Pardon, o terasa foarte draguta din cartierul Drumul Taberei. Stiu ca am fost “tras de urechi” de catre cineva de la bar pentru faptul ca faceam poze fara sa cer voie si mi s-au cerut explicatii. Nu am vrut sa zic ca o sa scriu despre locul respectiv, pentru ca stiam ca va urma o schimbare de atitudine si multe intrebari si suspiciuni. Asa ca am zis ca fac poze pentru ca imi place locul foarte mult si vreau sa arat si prietenilor mei. Ma folosesc de aceasta minciuna si acum.

Cristina Foarfa: Prima data am mers in “interes de serviciu” la Bistro Vilacrosse. Pe vremea aia mergeam des acolo si am zis sa incepem cu ceva familiar. Cronica n-am scris-o eu, ci colega cu care am fost. A fost primul review de restaurant aparut vreodata pe Metropotam. Pe al doilea l-am scris, la Chocolat. Recitind-o acum, o gasesc destul de structurata pentru o prima cronica si, judecand dupa cat de putine fotografii sunt, cred ca eram foarte speriata sa scot aparatul .

- Cum vi s-a dezvoltat stilul personal de critica, in timp? La ce amanunte ati inceput sa fiti mai atenti, sau ce s-a schimbat in timp?

Irina Achim: Am inceput sa comand cu mai mult cap, preparate mai pe specificul localului, am inceput sa fac corelatii local-design-mancare si sa vad daca toate se imbina armonios si am inceput sa apreciez valoarea preparatelor pe categorii: scump, ieftin, mediu. Toate aceste elemente m-au ajutat in structurarea cronicilor si au dat tonul general al materialelor.

Cristina Petrescu: In familia mea s-au dat intotdeauna multe petreceri, la pregatirea si prepararea carora am participat de cand ma stiu. Intotdeauna compar prezentarea si servirea unei mese cu ce am invatat de la ai mei si din manualul de bune maniere. Se poate sa fie demodat, si mai accept ocazionale abateri, dar niciodata nu ma voi putea obisnui cu tacamurile infasurate in servetele si cu tavile de plastic, oricat de buna ar fi mancarea.

Gina Zgubea: Multe lucruri nu s-au schimbat, doar ca sunt mai atenta la cum este asezata masa, muzica, decoruri, la cat de bine se potriveste descrierea din meniu cu ce apare in farfurie. Nu cred ca observam lucruri pe care altii le trec cu vederea, doar ca ne uitam dupa ele si fiecare gest al chelnerului conteaza la final.

Gruia Dragomir: Pe langa mancare, conteaza foarte mult atmosfera si daca la sfarsit cand platesti regreti sau nu banii pe care ii lasi pe masa. Nu suntem pricinosi, nu cautam nod in papura, cand scriem despre un loc nu o facem neaparat din postura unor connoisseur-i rafinati si care sunt deranjati de micile detalii (desi, uneori conteaza si ele), ci incercam sa o facem din postura unor simpli clienti, pe limba cititorilor nostri carora le recomandam anumite locuri sau, dimpotriva, sa se scuteasca de experientele neplacute pe care le-ar putea avea in anumite locuri. In timp am prins curaj si naturalete.

- Povestiti-mi cea mai neagra experienta dintr-un restaurant.

Cristina Foarfa: Pe moment nu a fost atat de amuzant cand intr-un restaurant a alergat chelnerul dupa noi “Sa nu va mai prind pe aici niciodata!” cand a vazut ca facem fotografii. Si erau cu telefonul!

Cristina Petrescu: Recomandat ca cel mai bun si nou restaurant libanez din Dorobanti, am gasit o bomba de cartier kitschoasa cu chiuituri si batut de carambi pe muzica populara cu provenienta incerta, cu servicii proaste si mancare teribil de sarata.

Gina Zgubea: Nu cred ca este una “cea mai neagra”, sunt mai multe care implica mancaruri ce nu pareau sa se incadreze la capitolul alimente, salate din sezonul trecut, vestejite si pudrate cu tarana tarii, carnea arsa si de o textura de cauciuc de prima mana.

Gruia Dragomir: Toxinfectie alimentara servita cu multa amabilitate, subtilitate si fast.

- Povestiti-mi cea mai frumoasa experienta dintr-un restaurant.

Cristina Petrescu: Cred ca cel mai bine m-am simtit la Carre, de pe Bd. Golescu. Fiind singurii clienti dintr-o seara de iarna, am avut parte de toata atentia si poantele chelnerului (extrem de bine crescut), de un vin bun si numai de bunatati in farfurie, intr-un ambient elegant, fara a fi rigid si pretentios.

Irina Achim: Cea mai placuta experienta a fost la restaurantul El Bacha, restaurant cu specific libanez, unde am fost serviti de un chelner foarte amabil care stia foarte multe despre aspectele culinare libaneze, ne-a facut recomandari, ne-a explicat cu tact cum se mananca si care e ritualul de servire. Pe langa mancarea absolut delicioasa chiar am simtit ca oamenii din acel restaurant sunt profesionisti si 100% dedicati culturii pe care o promoveaza prin preparatele servite; nu a fost inca un restaurant in care sa comanzi si apoi sa te indopi, nu, am trait intregul ritual cultural si am fost indrumati in alegerea mancarurilor.

- V-au invatat deja cei din restaurantele bucurestene sau inca luati masa in anonimatul atat de necesar ptr. critica de restaurante?

Cristina Foarfa: Inca luam masa in anonimat, din fericire nu au pozele noastre sa dea cu sageti. Poate dupa cronica sa faca un research amanuntit folosind google images.

Irina Achim: In anonimat pana la capat; e evidenta transformarea personalului cand afla ca “vii sa scrii despre ei”. Cel mai usor se observa cand trebuie sa ceri voie sa faci poze (atunci cand nu le putem face pe ascuns); in momentul in care spui cronica/articol, chelnerii devin mai simpatici, eventual ai si o intalnire cu managerul, se micsoreaza valoarea misiunii noastre, nu mai e acelasi lucru. Raspunsul este: anonimat.

Gina Zgubea: Nu ne-au invatat si este mai bine pentru noi. Daca ne-ar intampina de la usa cu zambetul pe buze si s-ar purta cu noi diferit, atunci nu am putea sa facem o cronica. Am vorbim mereu din perspectiva unui client obisnuit, care intamplator isi pozeaza mancarea si ia notite

Gruia Dragomir: Nu ne-au invatat, suntem inca sub acoperire. Chelnerii se uita un pic cam ciudat atunci cand ne mirosim mancarea cu obiectivul aparatului, dar de cele mai multe ori reusim sa-i aburim cu diverse explicatii picante.

- S-a intamplat vreodata sa va anuntati vizita la vreun local?

Cristina Foarfa: Sa o anuntam nu cred ca s-a intamplat vreodata. S-a intamplat insa ca, fiind vazuti ca facem fotografii, sa fim nevoiti sa spunem ca suntem acolo pentru un review. In astfel de cazuri ori ni se interzice sa facem poze pana “vorbim cu sefu’”, ori chelnerii ne lasa fara sa aiba prea mare habar despre ce e vorba. Ceea ce ne-a surprins era ca uneori, in astfel de cazuri, eram intrebati “cat costa”. Ne-a facut sa ne punem intrebari grave asupra nivelului la care se scrie la noi si asupra corectitudinii review-urilor din alte locuri. S-a intamplat insa ca, mergand de mai multe ori la un restaurant, sa ne facem o parere si sa scriem review-ul mai tarziu, la a “n”-a vizita. In cazuri de genul asta e mai putin important daca se afla ca esti acolo pentru un review, parerea ta e deja formata.

Gina Zgubea: Nu este cazul. Daca ar sti ca venim, atunci ne-ar trata diferit si nu ar mai avea sens. Au fost cazuri cand stiau ca o sa venim dar nu stiau cand anume si noi nu am binevoit sa ne prezentam la intrare. Prin faptul ca nu stiu daca o sa venim sau cand o sa venim evitam tot felul de situatii de complezanta, nimeni nu datoreaza nimanui nimic.

- Va cheama in mod special unele restaurante pentru a lua masa?

Cristina Foarfa: Da, ne cheama. De obicei ne ducem, dar nu cand ne cheama ei. Mergem incognito la un timp dupa si se trezesc cu cronica gata facuta pe site.

Gina Zgubea: Da, s-a intamplat sa ne contacteze sa venim pentru o cronica. Daca ne-am dus, nu le-am zis cand venim pentru ca nu are rost.

- S-au intamplat cazuri in care, stiind cine sunteti (fie ca v-au chemat/fie alt motiv), patronii sa va ofere in mod gratuit masa? Cum ati reactionat?

Cristina Petrescu: Mie mi s-a intamplat o singura data, respectiv la prima cronica de restaurant pentru metropotam. Ne-am ciondanit politicos asupra notei de plata, apoi am cedat, ca sa nu facem o scena.

Gina Zgubea: Da, au mai fost cazuri. Sau macar sa ne ofere un desert din partea casei, o maslina, o atentie pentru ca ne-au auzit vorbind la masa si s-au prins ca o sa facem o cronica. Dar daca se poarta frumos cu noi, nu inseamna ca se vor purta la fel de frumos si cu alti clienti asa ca este irelevant ce fac. Doar pentru ca isi dau seama ce facem noi la ei in restaurant, nu inseamna ca vom pleca de acolo cu zambetul pe buze si vom scrie o cronica pozitiva. Incercam sa evitam situatiile de genul acesta, cat mai politicos cu putinta.

- Au fost cazuri in care cei de la local sa va sune sau sa va scrie, nemultumiti de ce-au citit? (in afara de comentariile pe care le lasa la rubrica de comentarii)

Cristina Foarfa: Oo, da . Sunt si patroni mai temperamentali. Unul m-a amenintat cu bataia daca nu schimb o cronica si m-a informat ca n-o sa mai lucrez vreodata in Bucuresti… Se intampla, e normal pana la urma sa fie asa. Oamenii isi apara business-urile. Mai suna in redactie, mai scriu, asta-i viata.

Gruia Dragomir: Da , si de cateva ori nu foarte civilizat.

- Aveti stabilite, in timp, standarde clare dupa care sa va ghidati sau, mai exact, exista mai mereu o lista de lucruri la care sunteti atenti?

Cristina Foarfa: Da, avem lucruri la care ne uitam, e de bun simt sa faci asa. Ceea ce incercam noi cu review-urile de restaurante de pe Metropotam nu e vreo filosofie foarte mare, ci vrem sa prezentam perspectiva unui om normal care merge acolo. E bine, e prost, merita sau nu sa mananci acolo, e ca atunci cand vorbim cu un prieten si-i spunem daca merita sa-si lase banii in locul respectiv. Ne asumam subiectivitatea. Ne dam seama ca uneori experienta noastra nu se potriveste cu cea a altora (de obicei da!), dar ceea ce ne ghideaza mereu e sinceritatea. Nu putem fi acuzati ca am scris altceva decat am vazut/mancat si cred ca aici e punctul forte al Metropotamului. Recomandarile noastre sunt pe bune si onestitatea e apreciata de cei care ne citesc.

Cristina Petrescu: Desigur, e o reteta intreaga pe care o completam (cel putin eu) cu plusuri sau minusuri, de la mise-en-place la cum arata podeaua (covoare, parchet, brrrr…gresie), de la unghiile chelneritei pana la strassul din urechea chelnerului (eu tind sa fiu pedanta ca o soacra), atmosfera (fum, aer, cald, frig, muzica, ecrane tv, reactia altor clienti) si, desigur, serviciul si mancarea. Pentru mine, care nu sunt nici gurmanda, nici nu am vreo preferinta culinara deosebita, mancarea – trebuie sa recunosc – ocupa un loc secundar in experienta mersului la un restaurant.

Irina Achim: Cel mai important mi se pare ca in locul in care mergem sa gasim o atmosfera placuta, de la muzica, la mancare si se termina apoteotic cu prezenta scenica a chelnerilor. Mancarea tinde sa-si schimbe gustul daca chelnerul iti serveste o poveste frumoasa despre ce ai tu in farfurie asa cum chelnerul nu mai apre atat de acru daca preparatul comandat e exact pe gustul tau. E un lant in care fiecare zala ii face un serviciu celeilalte zale. Totul trebuie sa se imbine ca sa fie un rezultat armonios.

- Daca se poate face o caracterizare generala, in timp, ce se poate spune despre situatia restaurantelor din Bucuresti: a evoluat in timp, nu a evoluat, ce parti s-au dezvoltat/modernizat (servicii, mancarea), ce a involuat?

Cristina Foarfa: Eu sunt optimista in general . Cred sincer ca lucrurile s-au imbunatit considerabil, ca oferta s-a diversificat extraordinar si concurenta a crescut. Acum 10 ani puteai manca indian in Bucuresti? Thailandez? Se vede si in comportamentul oamenilor.

Gina Zgubea: Situatia este cu dus si intors. Sunt localuri foarte bine puse la punct, amenajate, ingrijite, cu un super meniu care te face sa salivezi citindu-l, dar care nu exceleaza la capitolul produs finit si iti lasa un gust fad si trist. Si locuri unde nu ai vrea sa calci dar unde se mananca foarte bine si serviciul este ireprosabil, chiar daca nu le au cu aranjantul meselor. As zice ca este mai ok decat acum cativa ani, dar de multe ori “evolutia” e doar de aparenta.

- As dori un top 3 de la voi, “cele mai bune restaurante” din Bucuresti, evident, din cele testate de voi, dar si “cele mai slabe restaurante”.

Cristina Foarfa: Mju, Kumar’s Agra Palace, Divan. Slabe sunt multe, m-as opri asupra lantului City Grill. Sunt convinsa ca-si urasc clientii.

Cristina Petrescu: Cel mai mult imi plac Zen Sushi si Carre. Si imi placea odata mancarea de la Nasser, care s-a transformat insa intr-o mica bomba si ma cam face sa inghit cu noduri.

Irina Achim: Villa Rodizio, El Bacha, Christina pentru fusion, La Brace pentru pizza si Marele Zid Chinezesc pentru…mancare chinezeasca .

Gina Zgubea: Luate fara o ordine anume: Mystic Tree, Divan, Ali Baba si Tulin si Dada Bistro din categoria locuri faine unde nu am mai fost de ceva timp. La cele mai slabe cred ca as pune majoritatea restaurantelor cu specific romanesc, care nu ma impresioneaza niciodata.

- Ce parere credeti ca au patronii de localuri despre voi, sau despre criticii de restaurante, in general? Ii iau/va iau in serios sau inca nu conteaza pentru ei ceea ce se scrie pe siteuri si alte canale media?

Cristina Petrescu: ceea ce am vazut intotdeauna in ochii chelnerilor si apoi al patronilor chemati de personalul tremurand a fost aproape fara exceptie neincredere, banuiala. Jurnalistul, chiar daca e un fitecine ca mine de la un site de care n-a auzit nimeni, in nici o bucatarie de restaurant, e un pericol care ameninta sa iti demoleze toata munca (mai ales pe aia subreda si neglijenta pe care pana acum ai reusit sa o musamalizezi). El va gasi nod in papura fiecarui pahar patat, va semnala neregulile de la toalete si va face un misto barbar de chelnerul de la tara. Si pentru asta ne temem de presa. Pentru ca, in imaginatia lor, daca nu spui lucrurile astea, ele nu exista. Ceea ce ma bucura insa este mereu reactia cititorilor. Chiar daca noi mai trecem cu vederea cateva amanunte, cititorii nostri / clientii lor ii taxeaza la sange de fiecare data. Clientii sunt cei pe care ar trebui sa si-i ia in serios, nu pe noi, care suntem 2-3 voci firave.

Gina Zgubea: Nu am interactionat foarte des cu ei, dar din experientele trecute pot zice ca sunt foarte neincrezatori si in parte au dreptate. Nu e ca si cum jobul de cronicar ar avea mare trecere si ar fi o “institutie”, iar noi nu avem o pregatire anume care sa ne recomande. Vorbim mereu din punctul de vedere al unui client obisnuit care atunci cand se duce la masa nu prezinta un cv culinar la intrare.

- Vom avea in viitorul apropiat un critic de restaurante de care sa se teama cu adevarat patronii de restaurante?

Cristina Foarfa: In mod absolut, nu cred. In societatea contemporana, informatia este atat de disparata, de imprastiata in atatea locuri incat e greu sa spui ca undeva e un centru de referinta la care se raporteaza o masa de oameni suficient de mare incat sa conteze pentru publicul tinta al unui restaurant. Ok, daca vorbim de restaurante de nisa, poate.

Cristina Petrescu: din pacate eu cred in coruptia natiei asteia mai mult decat in pasiunea pentru gastronomie. Iar daca va exista intr-adevar un critic drept ca bradul, el va trebui sa fie extrem de versatil, pentru ca trebuie sa ai o anumita statura cand mananci la Hilton, dar trebuie sa stai la fel de drept si cand comanzi carnati cu varza si bere la o bodeguta de cartier. Si invers – daca faci in mod obisnuit cronici de restaurante medii, nu trebuie sa pleci capul in piept cand intri la Mandragora sau Mju.

Irina Achim: Ar fi un frumos scenariu de film cu misteriosul domn X care intra in restaurante si taie si spinteca. Dar scenariul se va opri la marile ecrane si cred ca, de data asta, viata nu va bate filmul. E greu sa ajungi la un asemenea grad de notorietate si sa inspiri teama. Sa fim seriosi, noi ne luptam pentru respect in domeniu, e devreme sa vorbim de sentimente mai puternice.

- Un critic de restaurante in Romania poate deveni foarte cunoscut prin stilul propriu sau mai degraba prin puterea publicatiei (online/offline) pentru care scrie?

Cristina Foarfa: Cred ca in ambele feluri. Depinde foarte mult de cat de puternic e stilul personal dar depinde si de forta brandului publicatiei.

Gina Zgubea: Publicatia face diferenta de multe ori, pentru ca oricat de bun ai fi la ceea ce faci, un brand puternic sau o publicatie cunoscuta in spate te ajuta. Dar nu te poti culca pe o ureche doar pentru ca lucrezi nu stiu unde si sa faci un job derizoriu.

- Cititi ce scriu alti critici de localuri din Bucuresti? Apreciati cronicile cuiva anume?

Cristina Petrescu: eu nu, niciodata.

Irina Achim: Nu, doar dupa ce postez o cronica ma uit si caut alte impresii, dar destul de rar am curiozitati de genul.

Gina Zgubea: Foarte rar si nu am punct de reper anume.

Gruia Dragomir: Da, mai citesc. Doar pentru amuzament. Nu o sa dau exemple, dar se vedea ca erau “gatite” in “cuptorul” din bucataria localului despre care erau.

- Ce credeti despre cronicile lui Peter Imre din Ziarul Financiar, pe care le facea? Mie nu-mi placeau, fiindca el incalca principalul punct de referinta al unui critic: anonimatul. Si astfel informatia spre cititori era, in majoritatea cazurilor, deformata, prin faptul ca cei de la restaurante il tratau special.

Cristina Foarfa: Si da si nu. Sunt de acord ca informatia era deformata, se simtea in cronicile lui ca este tratat preferential si ca un clienti normal nu ar avea neaparat aceeasi experienta. De multe ori mi s-a intamplat sa merg la aceleasi restaurante si sa am o parere diametral opusa. Plus ca el prea le lauda pe toate . Pe de alta parte, il citeam mai mult pentru “poveste”, pentru felul de-a scrie. Cronicile lui erau aproape literatura si asta imi placea foarte tare, chiar daca nu aveam incredere in recomandarile sale.

- In afara de Bucuresti, aveti vreun local preferat in tara?

Cristina Foarfa: Cherhanaua din Vama Veche – si pentru ca nu pot rezista unei scrumbii pe gratar sau unei portii de rapane proaspete. M-a impresionat placut si neasteptat un restaurant din Suceava, cu neinspiratul nume Latino, unde am mancat excelent – recomand pieptul de rata cu foie gras, insotit de piure cu alune de padure.

Irina Achim: Sergiana din Brasov, restaurant haiducesc cu niste preparate extraodinare.

Gina Zgubea: Nu sunt preferate, dar cand sunt in zona acolo merg. In Sinaia la Taverna Sarbului si La Brace, in Brasov la Keller Steak House si cofetaria Ardealul sau Vatra Ardealului (au cele mai bune prajituri), in Sibiu la Weinkeller si in Vama la Soni.

- Cum vedeti actuala dezvoltare a Centrului Vechi din Bucuresti legata de restaurante? Cum caracterizati in prezent mancarea de aici? Aveti deja un local care sta bine in critica voastra din aceasta zona?

Cristina Foarfa: Pe de-o parte, lucrurile s-au imbunatatit in Centrul Vechi, e un loc unde poti iesi seara. Pe de alta parte, observ tendinta de uniformizare si mediocritatea localurilor de aici. Aproape toate sunt la fel, mai rasare cate unul nou, mai dispare altul, dar e foarte greu sa-ti gasesti un specific in toata aglomeratia de acolo. E un fel de Mecca a going out-ului bucurestean si patronii stiu asta. Vad este, ce mai trebuie atentie la detalii? Plus ca sunt foarte inghesuite, nu-mi dau seama unde incepe unul si unde se termina celalalt. In Centrul Vechi imi place foarte mult sa mananc la Divan sau la Charme.

Gina Zgubea: Cristina a punctat foarte bine. Sunt multe localuri in centru care nu vor sa se “streseze” de dragul unor clienti pentru ca locul este plin de oameni in cautarea unei mese libere. Luat grosso modo, zona e o cantina imensa, unde ies mancarurile pe banda. Sunt si exceptii, fluctuatii de servicii si calitate, azi mai rau, maine mai bine. Sunt locuri care isi schimba numele si meniurile sezonier, nici nu mai stii ce-i cu ele. Daca vrei sa mananci ok in Centrul Vechi, atunci Charme si Divan sunt cele mai bune optiuni si daca vrei ceva mai “light”, Bordello’s si Van Gogh.

- Ce tip international de restaurant credeti ca lipseste inca Bucurestiului (specific etnic / stil)?

Cristina Foarfa: Nu stiu daca ii lipseste vreun specific anume (ok, mi-ar placea un restaurant malaezian, unul inspirat din food court-urile din Singapore, unul cehesc sau vreunul african pe bune), dar cred ca pe specificurile anuntate la intrare se pot face multe. Degeaba iti pui eticheta unei bucatarii exotice daca habar n-ai cum se face mancarea aia, daca nu o simti. Cred ca bucataria e un mod minunat de a intra in contact cu specificul unui popor, e minunat sa mergi undeva in vacanta si sa incerci sa intelegi de ce se gateste asa acolo, care sunt aromele specifice, care e feelingul comunitatii de acolo. Din pacate, tocmai acest feeling lipseste la multe restaurante “cu specific” din Bucuresti. Autenticitatea e foarte, foarte greu de gasit si de pastrat.

Cristina Petrescu: mie mi-e tare ciuda ca, desi avem minoritati considerabile de arabi si asiatici, nu avem mai multe restaurante cu specificul asta. Si nu restaurante per se, cu staif. Mie imi plac tare mult micile dughene asiatice cu plita langa tejghea, unde se invartesc de dimineata pana seara in wok spaghete de orez si legume proaspete, sosuri picante si muguri de bambus. De asemenea, imi plac si fast-foodariile arabesti, unde poti manca tot felul de bunatati vegetariene delicioase in sistem viteza, fara sa faci neaparat din masa de pranz o ceremonie. Ah, si dupa vizita la Caravan, restaurantul uzbec din Chisinau, imi doresc sa vad asa ceva si in Bucuresti, mai intai pentru orezul ala cu rodie, apoi pentru Ispita lui Tamerlan.

- Bucataria romaneasca e pusa in valoare de restaurantele traditionale romanesti din Bucuresti? Are o valoare bucataria romaneasca?

Cristina Foarfa: Sincer, nu prea stiu ce aia bucatarie romaneasca. Sunt atatea influente incat e greu sa spui ce e specific. Mai degraba vorbim pe regiuni, se mananca senzational in Bucovina, in Delta Dunarii, in Transilvania. Dar astea nu sunt de obicei sub umbrela: “bucatarie romaneasca” cum  sunt ciorba de burta sau sarmalele. In Bucuresti, bucataria romaneasca mi se pare legata de un sentiment de familiaritate – se servesc aceleasi lucruri pentru ca toata lumea le stie si nu pot spune ca ma omor dupa ele, chiar deloc. Ca sa nu mai vorbim de kitsch-ul vizual care predomina in restaurantele romanesti.

Gina Zgubea: Nu, am mai zis asta. Restaurantele cu specific romanesc sunt total neinteresante, cand vine vorba sa-i recomand cuiva unul dau din colt si nu mai stiu cum sa o scot la capat. Toate vin cu precautii.

- Numarul mare de adepti ai ciorbei de burta si ai micilor, in dauna interesului pentru alte preparate, internationale, sa zicem, credeti ca se va mentine si in viitor?

Cristina Foarfa: Va exista mereu un nucleu dur al traditionalistilor intr-ale micilor. Lucrurile se schimba insa. Prietenii mei care acum cativa ani nu concepeau altceva decat snitel cu piure sau ceafa de porc cu cartofi prajiti au inceput, datorita aparitiei a tot felul de restaurante, sa incerce si altceva, sa aprecieze mai multe nuante cand vine vorba de mancare si sa aprecieze un anumit specific.

Irina Achim: Exista diverse placute pe drumul culinar romanesc care indica spre schimbare. Sa ne uitam la obositorul trend eco care a prins populatia de-un picior si care a azvarlit-o in diverse “healthy-eco restaurants”. Tentatia de a incerca este mult mai mare datorita diversificarii din zona restaurantelor, dar, la sfarsitul zilei, oamenii tot dupa un mic sau o dupa portie de cartofi prajiti vor tanji.

- Cand credeti ca vom avea primul restaurant Michelin in Romania? Cand va fi, va fi in Bucuresti sau in alt oras?

Cristina Foarfa: Cand piata de la noi se va maturiza suficient, cand se vor face investitii mari, dar cu cap, cand vor exista consumatori suficienti sa sustina un astfel de restaurant, cand vom avea o cultura culinara stabila, cand se va putea face diferenta intre restaurantele de fite si restaurantele cu adevarat rafinate. Adica nu foarte curand. Logic e sa fie in Bucuresti, desi nu e exclus sa-si puna vreun patron de prin vreo statiune ambitia sa aiba o stea Michelin la rever.

- Care este mancarea voastra preferata din perioada copilariei, care v-a ramas cel mai mult in suflet?

Cristina Foarfa: In continuare cred ca bunica mea e cel mai bun bucatar din lume ! Face o ciorba de varza cu chimen excelenta, o mancare de limba cu masline de te lingi pe degete si o vita la capac cu foi de dafin ce se topeste in gura!

Irina Achim: Preparatele bulgaresti facute de bunica pe care nu le-am intalnit nicaieri, masnita si ghiozlamele, placinte cu telemea de oaie a caror preparare are o doza de mister de bucatarie si o stiinta bazata pe traditie si multe incercari.

Gina Zgubea: Mama este un bun bucatar doar pentru ca a invatat de la bunica, maestra in tocanite, zacusca si placinte.

Gruia Dragomir: Paparaie cu cartofi prajiti E un fel de tortilla de patatas, o facea mama cand eram mic si era (inca e) geniala.

Final de interviu.

————————————————————–

Din aceeasi serie, citeste si:

Costas Cozma, rezident chef in Scotia

Catalin Mahu, proprietar “La Mama”

Cristina Mazilu, redactor-sef Good Food Romania

Claudiu Leonte, proprietar “La Bonne Bouche”

Recomandă pe Facebook